Iosif Berman: olteni precupeți în Bucureștiul interbelic
Iosif Berman: olteni precupeți în Bucureștiul interbelic

Anii dintre cele două războaie mondiale au însemnat pentru România o incontestabilă perioadă de progres și creștere economică. Cu excepția începutului anilor 1930, când și țara noasră a fost lovită de unda de șoc a crizei economice, nivelul de trai al românilor a cunoscut o creștere evidentă. Dovadă stă și explozia inițiativei particulare, materializată în apariția prea numeroaselor prăvălii și localuri de petrecere din Capitala Regatului României.

Dar poate cel mai pitoresc element al comerțului bucureștean interbelic l-au constituit negustorii ambulanți. Un element nelipsit din peisajul social al mahalalelor bucureştene, care a rezistat până târziu, în prima parte a anilor 1950.

Oltenia venise la București

Cu siguranță, cei mai numeroși comercianți ambulanți erau oltenii. Începând de la bariere şi până în centru, puteau fi văzuți, din zori până-n seară, purtând pe umeri cobiliţele cu marfă și anunțându-și sosirea prin strigături specifice. Se îmbrăcau oltenește: cămașă albă cu poale lungi, revărsate peste cioarecii de dimie, încinși cu brâu și încălțați cu opinci sau deseori desculți. Nu-și abandonau portul și erau mândri de el.

Negustor de fructe
Negustor de fructe

A existat în anii aceia un adevărat exod al oltenilor către București. Sătui de sărăcia din Oltenia natală, aflată într-un evident decalaj de dezvoltare economică față de alte regiuni ale țării, acești români temperamentali și iuți la minte umpleau trenurile spre Capitală, săptămână de săptămână. Ajunşi în Bucureşti, intrau ucenici la negustori angrosişti. Aceștia le dădeau adăpost în locuințe în mizere. Nopțile dormeau cu toții în câte o încăpere mare, înșiruiți unul lângă altul pe rogojini și cu capul pe un butuc lung de lemn.

Ziua oltenilor începea la ora patru dimineaţa şi se sfârşea după asfinţitul soarelui. Scopul fiecăruia din ei era să devină negustor. La rândul lor, aveau să adăpostească alți și alți oltenași veniți în acest El-Dorado de pe Dâmbovița, cu visul unei agoniseli care să-i facă proprietari ai unei mici afaceri.

În Bucureștiul de-altă dată, zorii veneau de-odată cu primii olteni. Aceștia apăreau de pe la ora cinci și jumătate, alergând grăbiţi pe caldarâmul din piatră de râu al străzilor prost pavate. Erau oltenii cu pește proaspăt, adus tocmai de la Balta Greaca (secată ulterior de comuniști și transformată în teren arabil). Strigătura lor consacrată era: “Crapu’, crăpceanu’, a venit pescaruuu’ !”. Nu trecea mult timp și apăreau și zarzavagiii, cu cobilițele grele de legume proaspete. Aeștia aveau un întreg repertoriu de strigături prin care își lăudau marfa. O inedită formă de marketing, ce dădea un plus de pitoresc unui București în care se amestecau de-a valma urbanul cu ruralul, spiritul apusean cu cel al orientului. “Hai la mere şi la pere, / Până când îi zâci, măi vere!” , “Hai lămâi şî portocale,/ Până când îi zâci, cucoane!”, “Hai la prune afumate / Pentru fete-amurezate!”, “Hai la prune brumării / Pentru dracii de copii!”, “Fasolică grasă, / Cocoana se-ndeasă, / Boieru’ n-o lasă!”, “Fasolică ţucără, / Cocoana se bucură, / Boieru’ se supără !” şi câte, câte altele. Pornind de la aceste strigături, marele naist Fănică Luca, interpret al muzicii lăutăreşti, a înregistrat în 1930 la Radio şi pe plăci de patefon, ca solist vocal, o piesă intitulată “Olteanul la drum”, de fapt o inspirată improvizaţie proprie pe vechea melodie populară “Doina Oltului”.

Pe localnicii care, pentru moment nu aveau bani să plătească, olteanul îi amâna până sâmbăta, la chenzină. “Dădea pe datorie”, cum s-ar zice. Datoria era notată nu în vreun catastif, căci nu purtau aşa ceva după ei, ci chiar pe stâlpul porţii gospodarului, unde scrijelea: un cerc – un kilogram, o linie – o jumătate… Atunci când nu termina de vândut marfa, “lăsa de la el” – adică scădea preţul sau zicea gospodinei: “Hai cocoană, că-ţi dau cu toptanu’” – asta însemnând că dădea tot ce rămăsese pe un preț de nimic.

Unii olteni vindeau și găini, măcar că îndeletnicirea de “găinar” era practicată şi de alţii. Când găinarul nu-și vindea toate păsările, făcea și el rabat, azvârlind găinile peste uluci, în ograda omului, răspunzând la protestele acestuia: “Las’, că-mi dai dumneata când oi lua leafa !”.

Willy Pragher, 1932 – Oltean cu păsări vii lângă Halele Centrale
Willy Pragher, 1932 – Oltean cu păsări vii lângă Halele Centrale

Pe la amiază apăreau iaurgiii, cu cobiliţe de care atârnau castroane de aramă adăpostind iaurtul “gros, de-l tăiai cu cuţitul, felii, nu ca acuma – apă chioară” – după cum își aminteau bătrânii, nemulţumiţi de iaurtul din comerţul socialist. Strigătul lor era inconfundabil: “Ia iaurtu’, căimăceluuu’ !”.

Cam asta era ziua oltenilor precupeţi, până seara când se întorceau la jupân şi la hanul cu rogojini şi butuc de lemn.

Oltenii aduseseră cu ei la București nu doar costumele tradiționale, ci și modul lor de viață, zeflemeaua, veselia și nu în ultimul rând horele. Ei aduseseră, astfel, Oltenia în București.

Duminica, zi cinstită cu sfințenie, organizau hore așa, ca în satele lor oltenești. De exemplu, în cartierul Bellu, pe strada Radului (existentă și astăzi), în gura maidanului numit “La Fira-n Baltă”, se adunau din toate mahalalele dimprejur și petreceau jucând la horă, cu muzică de taraf, interpretând melodii de-ale lor: sârbe, hore, doine şi hăulite. Alt loc în care se organiza horă oltenească era jos, pe Calea Văcăreşti, la cârciuma lui Broscoi, el însuși oltean de origine. E asemenea, în mahalaua Cărămidarilor, sub Dealul Mărțișorului, grădinarul Ion Coandă Tănase, nimeni altul decât tatăl cântăreței Maria Tănase (venit de pe Valea Amaradiei), organiza și el, în fiecare duminică, mare horă cu taraf de lăutari tocmit de el. Trebuie spus că nici ardelenii nu se lăsau mai prejos: pe strada Cuțitul de Argint se făcea horă ardelenească. Fiecare cu specificul lui, care se răsfârngea până și-n conflictele care se iveau de la vreo fată ori vreo-o vorbă spusă necugetat. Astfel, dacă la localurile unde se ţinea hora ardelenească vreun “ficior” scotea “custura” din tureaca cizmei, la hora oltenească era folosită drept armă cobiliţa, care izbea zdravăn în dreapta şi-n stânga.

Alţi negustori prezenţi aproape zilnic pe uliţele cartierului erau ciobanii. Unii veniți din preajma Sibiului, iar alţii aromâni din ţinuturile dobrogene, cărau în spinare desăgile pline cu caş şi brânză din care zerul se scurgea pe trotuar, strigând: “Căşuleanuuu’ ! Brânza nouăăă !”.

În fine, precupețul care încheia ziua, pe înserat, era găzarul. Murdar, soios, trăgând după el căruţul cu gaz, striga: “Gazu’, găzuleanuuu’! A venit găzaruuu. De altfel, amintirea acestora a rămas prin numele unei străzi din cartierul Berceni: Drumul Găzarului.

La porțile Orientului

O altă categorie de negustori ambulanţi marchidanii. Aşa erau numiţi evreii de prin cartierele Căii Văcăreşti, Căii Dudeşti, care comercializau stofe, şifon, stambă, postav şi câte alte materiale textile sau mostre ale acestora. Acestea erau transportate sub formă de baloturi, în sacii purtaţi în spinare prin mahalalele oraşului. Cu obişnuitul lor spirit negustoresc, insistenţi, reușeau să-și vândă marfa. La câte o femeie care avea fete mari îi lăsa un balot de stambă, iar când gospodina protesta că nu are bani, marchidanul îi spunea: “Lasă, coană Ieleno, că ai fetii di măritat”. Știa că nu va rămâne în pagubă și femeia va plăti la salariu, când negustorul avea să-i vândă și bărbatului “nişte şifon di cămăşi”, lăsându-l dator pentru altă dată. Cu timpul, îşi formau clientela lor în anumite cartiere, pe care ulterior le frecventau exclusiv,

Negustorii cei mai îndrăgiţi de copii erau, de bună seamă, vânzătorii de dulciuri. Proveniți din Turcia ori din țări balcanice – greci, albanezi, erau un element nelipsit din peisajul Bucureştiului de altădată.

Oacheși, cu mustața pe oală, îmbrăcaţi cu şalvari largi, purtând dinainte un șorț și pe cap fes turcesc,  purtau dulciurile într-un căruț ori pur și simplu pe o tavă ținută în mână. Baclavale, sarailii, alviţă, bigi-bigi (așa spuneau susanului), “rahat de urs”, îngheţată și bragă rece purtată într-o doniță, făceau parte din oferta lor.

Inedita lor prezență a inspirat compoziţia unui cuplet cântat pe scenele teatrelor de revistă sau în pauze pe la cinematografe. Cântecul fusese iute preluat și fredonat pe străzi chiar de ei. Probabil că se regăseau în versurile care evocau sosirea lor într-o capitală europeană aflată “la porțile Orientului”, în care găsiseră atmosfera Balcanilor și a Istanbulului: “Când m-am dat jos din tren, / La Gara de Nord, / Am văzut gunoi pe stradă / Şi un câine mort, / Am văzut pe Bulevard / Şoareci agăţaţi de gard, / Căci aicea totul e / A la turca – bre, / A la turca – bre…”.

Mai aveau drum prin cartier geamgiii, cu strigătul lor: “Jamuuur’ !”, şi coşarii, negri de funingine, cu sârmele periilor strânse colac pe umeri. Bucuria trecătorilor care chiar credeau că vor avea noroc. Și coșarii au constituit motiv de inspirație pentru un cuplet, lansat de atît de tânărul, pe atunci, Colea Răutu: “Ţi-a ieşit coşaru-n drum / Şi-o să ai noroc de-acum, / Griji, nevoi, necaz durere, / Se vor duce ca un fum”.

Nici țiganii nu se lăsau mai prejos. Spoitorii umblau pe străzi cât era ziua de mare, strigând cât îi țineau plămânii: „Spoi, spoi, spoi tingiri!” sau „Spoi tingirea și cazane, / Spoi și gura la cocoane!”

Reduși la tăcere…

Oricât de pitorești, strigătele asurzitoare ale comercianților ambulanți deveniseră supărătoare pentru cei mai mulți bucureșteni, și așa agasați de zgomotul tramvaielor și  automobilelor. Revista Ilustrațiunea Română din 1 septembrie 1937 relata că, din cauza zgomotului, la intersecția bulevardului Brătianu cu strada C.A. Rosetti, doi oameni aflați la 2 metri distanță nu se puteau auzi nici dacă strogau unul la altul.

Ilustrațiunea Română, septembrie 1937. Olteanul și agentul de circulațieÎncepând din 1936, Primăria și Poliția Capitalei demarează măsuri pentru reducerea numărului tot mai mare de vânzători ambulanți care își strigau produsele pe străzi. Se punea în discuție chiar interzicerea acestei forme de comerț stradal, după cum scria Ilustrațiunea Română din 26 august 1936: „Nemulțumite numai cu atât, autoritățile vor dispariția oltenilor. Pe lângă, coloritul poetic pe care-l împrumutau străzii acești sârguitori și deștepți fii ai Olteniei, se pune și o problemă socială. Dacă le lei acest cinstit mijloc de trai, ce au să mănânce acești oameni?” În cele din urmă, în 1937, avea să se interzică doar strigătele cu care aceștia amplificau gălăgia și așa mare a străzilor Capitalei. „Zilele acestea primăria, de comun acord cu serviciul circulației, va semna o decizie, interzicând oltenilor ambulanți să-și strige marfa pe străzi.” 

Dar dispariția oltenilor comercianți de pe străzile Bucureștiului avea să o înfăptuiască abia regimul comunist.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Te rugăm lasă un comentariu!
Numele tău