În urmă cu o sută de ani, locurile din preajma cimtirului Bellu arătau cu totul altfel decât astăzi. În primul rând, se cuvine să spunem că în zona respectivă era pe atunci limita sud-estică a Capitalei Regatului României. De la Liceului Gheorghe Șincai și până la Bellu, Calea Șerban Vodă urca printr-o adevărată pustietate. Practic, aici se termina orașul, șoseaua Olteniței servind în continuare drept limită a acestuia.

În faţa porţii cimitirului Bellu, de unde porneau cele două şosele – către Oltenița și Giurgiu – se găsea bariera orașului, lângă care, într-o gheretă, vegheau agenții însărcinați cu perceperea “axizei”, taxa pe care trebuia s-o achite toți cei care introduceau în Capitală mărfuri destinate comerțului.

Ceea ce uimea pe oricine ajungea în aceste locuri era contrastul dintre cele două părți ale șoselei. Dacă pe partea stângă, poarta semeață a Cimitirului Bellu lăsa să se vadă monumentele funerare cu valoare artistică ale protipendadei, iar pe Șoseaua Olteniței peisajul continua mai mult de un kilometru prin înșiruirea altor patru cimitire, peste drum, pe dreapta, tot astfel se înșirau cârciumile, în fața cărora mușterii goleau bardace de vin, în timp ce mititeii și pastrama sfârâiau pe grătarele încinse, iar lăutarii însăilau pe strune de vioară ori țambal melodiile îndrăgite ale mahalelei.

Nicăieri în Europa sau în lumea asta nu cred că găseai o asemenea priveliște contrastantă. Iar contactul cu acest tablou uluitor este un prim pas în încercarea de a înțelege mai bine firea bucureșteanului get-beget, în al cărui suflet s-a contopit boem contemplativitatea uneori păguboasă a Orientului cu pretențiile imitării snoabe și deseori hilare a Occidentului.

Și pentru ca filosofia de viață ce stătea la baza acestei pitorești alăturări să fie deplină, cârciumarii de peste drum de cimitire găsiseră și câte o deviză pe măsură pentru localurile lor.

Încă de pe la 1900, peste drum de Cimitirul Bellu, lângă bariera oraşului, se afla un han ce contrasta izbitor prin voia bună cu tristeţea monumentelor funerare din spatele portalului boltit de vizavi, străjuit de doi îngeri ciopliţi într-un baroc dâmboviţean şi de inscripţia: “Pacea cerească şi gloria pământească…” Să-l lăsăm însă să povestească pe avocatul Radu Colorian care, în 1934, îşi depăna amintirile despre acest loc, aşa cum îl cunoscuse în 1899, când sosea pentru prima oară la Bellu, cu tramvaiul tras de cai.

“În fine tramvaiul opreşte la poarta cimitirului, în faţa unei cârciumi cu o firmă foarte mare, pe care era pictată o scenă de războiu. Mai târziu după ce am învăţat puţină carte, am putut ceti pe acea firmă “La tabia rusească” şi mai jos “Aici e mai bine decât peste drum”. Cred că avea dreptate, odată ce grădina era plină şi lumea petrecea de minune.”

Ei bine, tradiţia locurilor de petrecere avea să fie continuată multă vreme după 1900. Așa se face că în perioada interbelică, atunci când localurile se îndesiseră pe această arteră, unele dintre cârciumi preluaseră pe firma lor deviza fostului han “Tabia rusească”.

După tăvălugul perioadei comuniste și după sistematizarea urbană de atunci, nici una din cârciumile vesele de altă dată nu s-au mai păstrat. Au rămas doar cimitirele, triste, înșirate pe stânga șoselei Olteniței: Cimitirul Şerban Vodă (Bellu), Cimitirul Militar, cel Catolic şi “Pro Patria”. Ca să nu mai punem la socoteală pe cele două de pe șoseaua Giurgiului: Cimitirul Evreiesc de rit Sefard şi cel al Comunităţii Evanghelice.

Dar ce este cu toate aceste cimitire adunate la un loc aici, într-o zonă chiar semicentrală a orașului de astăzi.

Grădina de vară transformată în cimitir

Ei bine, până după 1850, pe când limita Bucureștilor se afla în zona actualului Liceu Șincai, tot Dealul Bellu era acoperit cu vii, asemenea tuturor coastelor din partea de sud a orașului. De altfel, numele Șoselei Viilor păstrează până astăzi amintirea acestor culturi imense. Ici-colo, din vii răsărea câte o cramă, dotată inclusiv cu un cerdac de lemn în care își făceau veacul paznicii.

Aici, printre vii și livezi, învecinat cu “vatra mănăstirii Văcăreşti”, se afla moșia familiei boierului mare logofăt Alexandru Bellu (1799-1853), cunoscut în epocă drept Bellu cel Bătrân. Armân cu obârşii în localitatea Bellu din Macedonia, înnobilat baron la Viena, Alexandru Bellu era căsătorit cu Irina – fiica marelui ban Barbu Văcărescu şi nepoata lui Ienache Văcărescu, cel martirizat de turci împreună cu Constantin Brâncoveanu şi fiii acestuia. Alexandru Bellu poseda în Dealul Viilor o casă boierească şi o grădină superbă. Aici era locul de petrecere al bucureştenilor de rând, cărora nu le dădea mâna să-şi petreacă duminicile sau Armindenul (1 Mai) la Băneasa ori la Herăstrău, ca boierii.

Pentru poziția sa strategică pe dealul care domina întreg sudul Capitalei, grădina lui Bellu a fost aleasă, în 1821, ca tabără a pandurilor luiTudor Vladimirescu.

Henry Stahl nota în cartea Bucureştii ce se duc (1910), în schiţa “Prin Cimitirul Bellu, Duminica”: “Locul unde chiar şi cel mai pârlit se duce în trăsură, salutat cu respect până şi de creditorii, ori prietenii cărora le-a făcut vreodată bine, Cimitirul Bellu a fost înainte de filoxeră şi pe vremea când se înmormântau încă morţii în jurul bisericilor, loc de petrecere la toartă, cu vin bun şi lăutari…”

Într-adevăr, până pe la 1830, fiecare biserică din București avea în jurul ei câte un cimitir, ca la țară. Obiceiul a fost însă oprit de administraţia rusă a generalului Kisselef, care impunea un proces de modernizare a Ţării Româneşti după model european. Atunci s-a pus prima oară problema problema desfiinţării cimitirelor din interiorul oraşului şi organizarea unor cimitire moderne dincolo de bariere. Opoziția populației a fost însă mare, încât abia în 1859 s-au interzis înmormântările în interiorul orașului. Prilej pentru proteste vehemente atât din partea clerului, cât şi a enoriaşilor, care nu concepeau să-şi lase morţii în câmp, unde spuneau că îî vor dezgropa câinii.

O problemă care trena era găsirea amplasamentului viitoarei necropole. Soluția avea să fie oferită de Barbu Bellu (1825-1900), fiul lui Alexandru Bellu, fost ministru al cultelor şi justiţiei. El a pus la dispoziţie terenul său din Dealul Viilor. Gestul a fost urmat imediat şi de călugării de la Văcăreşti, care au donat la rândul lor o parte din moşia mănăstirii. Momentul este evocat tot de Henry Stahl scrie în continuare în lucrarea sa: “În 1859 Noiembrie 16 s-a îngropat la Bellu – cel mai vechi cimitir, cel dintâi mort: un copil, fiul lui C. A. Rosetti, care, tristă coincidenţă, luase hotărârea creeri cimitirului. Dar numai de la 1879 s-a interzis spre părerea de rău a mahalagiilor, cărora li s-a răpit o distracţie mai plăcută ca o melodramă la Naţional, înmormântarea în jurul bisericilor din centrul capitalei. De atunci (lucrarea datează din 1910 – n.n.) s-a format 14 cimitire: 7 ortodoxe, 2 evreieşti, 1 catolic, 1 protestant, 1 calvin, 1 armean şi 1 turc…”

Primarul Capitalei de atunci, C.A. Rosetti, fusese unul din animatorii fervenți ai înființării cimitirului. O întâmplare nefastă a făcut însă ca primul mort înhumat în noul cimitir, în 1959, să fie copilul primarului, dar nu fiiul, ci fiica, Elena. Căreia, ce e drept, i-a urmat, după doi ani, și fratele ei, Anton, îngropat tot la Bellu. Cele două nefericite întâmplări din familia lui Rosetti au fost ţinta unor speculaţii ale mahalagiilor lipsiţi de “distracţie” – cum o numea Stahl, care, în răutatea lor, afirmau că primarul liberal fusese ajuns de blestemele credincioşilor şi afuriseniile preoţilor.

Misterul mormintelor dinaintea cimitirului

O controversă era deschisă după 1955 de istoricul George Bezviconi (1910-1966), punând sub semnul întrebării data apariției celui mai mare cimitir al Bucureștilor. Originar din Basarabia, George Bezviconi s-a numărat printre cadrele epurate de comuniști din Institutul de Istorie “Nicolae Iorga” în 1952, sub coordonarea lui Mihail Roller. El avea să fie aruncat la munca de jos, ca paznic la Cimitirul Bellu. Împăcându-se cu soarta și mulțumit că nu a ajuns la Canal, Bezviconi a desfășurat, pe cont propriu și totodată în secret, o muncă de studiu al necropolei bucureştene. Destinderile cunoscute mai târziu de regim i-au dat posibilitatea să-și materializeze munca prin articole şi studii publicate în reviste de specialitate. Într-un articol din buletinul Cursuri Ştiinţifice ale Monumentelor istorice şi artistice din1958, George Bezviconi susţinea că în curtea lui Bellu cel Bătrân s-ar fi aflat şi un mic cimitir, cunoscut prin toponimul “în deal la Filaret”. El înainta ideea că, acesta nu se identifica cu cimitirul bisericii Cuțitul de Argint. El mai identifica în acelaşi loc și o bisericuţă pe care o numea “mănăstirea Bellu”. Pe aceste cosiderente, începerea înhumărilor în cona grădinii lui Bellu este împinsă mult înaintea datei de 16 noiembrie 1859, dată care figurează în arhivele administraţiei ca prima concesionare a unui loc, rspectiv mormântul fiicei lul C. A. Rosetti. Indiciile erau grilajul de la mormântul clucerului Ion Donea, datând din 1850, şi crucea Eufrosinei Vizula – se pare cea mai veche, purtând inscripţia 1851. Bezviconi susținea că actuala poartă și capela ar fi fost construite abia în 1899, până atunci fiind utilizată în acest scop bisericuța vechii “mănăstirii Bellu”.

Cea mai bună ilustrare a acestei dualități cimitir și crâsmă a fost suprinsă în filmul ”Un cuib de viespi” cu actori legendari ca Tamara Buciuceanu Botez, Gherghe Dinică sau Mircea Albulescu.

4 COMENTARII

  1. In Macedonia nu exista localitatea Bellu. Exista, mai exact, au existat doua localitati , Bella di Supra si Bella di Jos. Azi aproape depopulate. Si cu nume slav.

  2. Un articol foarte interesant. Cunosteam povestea Cimitirului Bellu dar nu atat de amanuntit si atat de bine documentat. Felicitari autorului!!!

  3. Daca va uitatu atent pe placa cimiteriala e scris BELLIO NU BELU !!!! asta inseamna ca baronul era de origine italiana si emigratia italiana in Romania e din 1853 …. toamna …. cand italienii erau EI emigrantii de azi …. au venit in Romania din Trentino ca sa construiasca calea ferata Bucuresti – Tulcea … exista azi mai comunitati italiane acolo, in Delta… apoi, un alt mare val de italieni imigranti in Romania a fost in 1930 !!! si intampinau greutatile pe care romanii le intampina azi … adica Romania nu-i vroiau !!!! ( google – quando gli immigrati erano italiani in Romania) – —- ca pietrari si lor le datoram constructiile bucurestene , clujene, Iesene, craiovene , etc… universitati , case, ….. datate 1930…. sunt multe de spus despre istoria italienilor in Romania, nu degeaba si Ceausescu ia recunoscut ca minoritate etnica si aveau un reprezentat permanent in parlamentul Romaniei ( nu stiu azi) , sunt plecata din 1980, dar inima mea a ramas acolo, casa mea…..

Comments are closed.