Valea Plângerii, sub povârnișul căreia se deschidea gura misteriosului tunel
Valea Plângerii, sub povârnișul căreia se deschidea gura misteriosului tunel

Cei care au copilărit în zonă înaintea amenajării Parcului Tineretului își mai amintesc încă de zona ce cobora în spatele Cimitirului Bellu, Cociocul, numit de bătrâni și Valea Plângerii.

Aceasta era o regiune joasă, cuprinsă între dealul Bellu, Dealul Piscului şi panta domoală dinspre actualul budevard al Tineretului. Nimic altceva decât urma unui braț dispărut al Dâmboviței care săpase adânc în cornișa Dealului Bellu, Valea Plângerii adăpostea o mlaştină plină de vegetație și păsări de baltă. Locul era deosebit de pitoresc. El a fost imortalizat de preotul Mihai Tătărâm, fostul paroh al bisericii Mărțișor, care l-a descris în cărțile sale: “Pe-atunci locuiam în Piscului şi aveam o livadă cam de vreo trei pogoane, fiind hotar cu fosta Valea Plângerii – Cociocul. Hotar între noi şi vechea baltă plină de trestii, de stufăriş, de păsări şi de toate minunile, era o sforicică de apă ascunsă între sălcii. Vara nimeni nu se-ncumeta să treacă hotarul acesta. Dincolo de pârâiaş şi sălcii începea smârcul şi stufărişul în care, deseori, dispăreau în adânc porci rătăciţi din turmele ce populau Cociocul sau câte-un bivol sau juncan din turmele ce se mânau spre abator. Pe sub trestii era un mâl şi o apă fără fund acoperită de o mulţime de rădăcini şi ierburi. Pe lângă ce mişuna-n baltă şi-n încâlceala de ierburi, buruieni şi flori, care mai de care mai atrăgătoare prin verdele lor închis şi smălţat cu tot felul de culori, prin sălcii şi tot puietul de copaci amestecaţi, ca şi prin desişul păpurişului, păsări şi gângănii, de toate mărimile şi culorile, te-nfiorau cu scârţâitul, fluieratul, ciocănitul şi cântecul lor de care cu greu te despărţeai. (…) Iarna era cu totul altfel. Îmbrăcată în mantia  albă şi-ncremenită de ger, sub clar de lună, singur, nu rezistai tăcerii ce-ţi îngheţa inima. Abia în zilele mai liniştite, când vântul şi gerul se mai domoleau, apăreau derdeluşurile cu puzderia copiilor care o reînviorau. Spre sfârşitul lui februarie şi începutul lui martie, grădina şi valea deveneau o feerie. Chiciura dădea văii şi grădinii o frumuseţe de basm. Totul îmbrăcat în alb, sub razele soarelui palid, pentru câteva ore, era atât de minunat şi de ireal, că ţi se părea că eşti în altă lume.”

Cociocul figruat pe o hartă din Istoria Bucureștilor, de Constantin C. Giurescu

Priveliștea care se deschidea asupra Bucureștiului de pe înălțimea de la Bellu este descrisă de avocatul Radu Colorian:  “Şi azi (în 1934 – n. n.) dacă te duci în capul Cimitirului Pro Patria, sau alături pe terenul sportiv, la începutul pârtiei de sky, ai una din cele mai frumoase panorame pe cari ţi le oferă Capitala. Pe atunci însă, vederea era cu mult mai impozantă şi orizontul mai larg. (…) La sfârşitul veacului trecut – amintirile mele sunt din anul 1899 – spectacolul era cu totul altul. Bucureştii, pe vremea aceea arătau ca o imensă grădină împestriţată de pete de diferite mărimi, cari roşii, cari cenuşii, acoperişurile caselor joase, de pe atunci. Farmecul peisagiului îl făceau turlele celor 101 biserici, cari se înălţau către cer, fiecare cu stilul şi frumuseţea sa proprie. Mitropolia, înăbuşită azi de masiva construcţie a palatului Camerii Deputaţilor, domina întreaga vedere, cu cele patru turle ale sale. În fund, Ateneul şi Foişorul de foc, apăreau ca singurele construcţii laice, cari eşiau din cadrul celorlalte şi completau peisagiul cu trăsăturile lor elegante.”

Despre Valea Plângerii, bătrânii locului spuneau o poveste transmisă din generație în generație, pe care și eu am ascultat-o în copilărie, cu sufletul la gură. Legenda spune că în acele locuri ar fi existat cândva o mănăstire (unele variante vorbesc de un sat cu o biserică). Într-o noapte, un cutremur catastrofal deschisese pământul, înghițind în străfunduri totul, în urmă rămânând o mlaștină. De atunci locului i s-a zis “Valea Plângerii”. Şi erau încă bătrâni care susțineau că ar fi văzut cu ochii lor, printre stuf, crucea bisericii rămasă un timp afară. Bătrânii mahalalelor dimprejur povesteau că noaptea se auzeau în Valea Plângerii voci şi zgomote ciudate.

Ghidul realizat de V. Miorini în 1932
Ghidul realizat de V. Miorini în 1932

Oricum, în perioada interbelică arăta ca o adevărată Vale a Plângerii, dacă judecăm după mulțimea crucilor care, după 1910, începuseră să acopere versantul dealului, până spre baltă, ca urmare a extinerii cimitirului Bellu. Erau mormintele celor nevoiași. Totul a început să se strice însă odată cu transformarea bălții în rampă de gunoaie a Capitalei, în 1930, printr-un contract încheiat de Uzinele Comunale București. Un sfert de veac, vagoneții aduceau unul după altul deșeurile menjere ale marelui oraș, ridicând adevărate dealuri de gunoi. Și astăzi, sub stratul de sol, în partea de vest a Parcului Tineretului, dacă sapi puțin, găsești gunoaie arse.

Iată cum descriau reporterii revistei „Realitatea Ilustratã”, într-un reportaj din 1930, groapa de gunoi de la doi pași de centrul Bucureștiului: „În mijlocul văii s-a format un adevãrat munte de gunoaie. O regiune întreagă de gunoi, râușoare, pante, sinuozități de gunoi, o suprafață imensă din terenul Capitalei este acoperitã cu cele mai scârnave imundități. Cu cât pătrundem mai adânc în imunda regiune, cu atât gâtlejul ni se strânge, sufocat de un miros complex, format din miasme de cadavre, putrede descompuneri vegetale și miros acru.”

Aici, pe Valea Plângerii, în versantul de miazănoapte al Dealului Bellu, înspre spatele Cimitirului Militar, alături de pădurea de cruci de pe coastă, se deschidea gura întunecată a unui tunel zidit cu cărmidă veche. Tradiția locală atribuia galeria curții boierului Bellu. Se spunea că ar fi servit drept cale secretă de refugiu în vremuri de restrişte. Lucru foarte plauzibil de altfel, căci Bucureştii sunt plini de astfel de galerii subterane, cele mai multe anterioare secolului XIX, unele din ele fiind cercetate de istorici. Galeria avea o altă ieşire în spatele Crematoriului “Cenuşa”, aproape de fosta mahala Manu Cavafu şi bălțile mahalelei Broştenilor. Foștii elevi ai Liceului Gheorghe Șincai dinainte de 1970 își amintesc că unii șincaiști, atunci când chiuleau de la ore, își găseau refugiu sub bolțile de la intrarea acestui misterios tunel.

Totul s-a terminat odată cu amenajarea Parcului Tineretului, care a transformat total aceste locuri. Se spune că, vizitând zona Văii Plângerii, dictatorul României comuniste de atunci, Nicolae Ceaușescu, a declarat că aici va realiza al doilea Herăstrău. Nu știm cât de adevărată este această legendă urbană, însă este cert că în presa comunistă din acei ani comparația cu marele parc din nordul Capitalei chiar era vehiculată. Ziarul „România Liberă” din 28 iulie 1967 titra cu litere de-o șchioapă: „Replica Herăstrăului. În Capitală se construiește un nou mare parc”. Inginerul Ion Horvat, directorul Administrației Parcurilor din București, relata în cuprinsul articolului în ce constau amplele lucrări de amenajare. Lucrările pentru asanarea mlaștinii Cociocului și transformarea ei într-un superb lac alimentat de izvoare naturale, eforturile pentru izolarea dealurilor de gunoaie și acoperirea lor cu sol și vegetație, precum și crearea aleilor asfaltate și plantarea a sute de arbori și arbuști, toate au durat între 1967 și 1974. Lucrările au fost realizate prin munca voluntară (în realitate cât se poate de obligatorie!) a tinerilor studenți și muncitori, care erau nevoiți să-și dedice duminicile șantierului de pe Cocioc. De aceea, încă din 1972, i s-a atribuit denumirea de Parcul Tineretului, până astăzi păstrată.

Și cum în imediata vecinătate a noului parc continuau să existe câteva cartiere mizere, alcătuite din șandramale de paiantă și chirpici, multe din ele parțial îngropate în pământ – este vorba de mahalalele Broșteni și Manu Cavafu – zona a fost sistematizată, apărând în aceeași perioadă un cartier de blocuri de locuințe, purtând același nume.

Indiferent cât de neplăcut va fi fost pentru tinerii acelor ani să-și petreacă duminicile cărând cu tărgile gunoaie și pământ, trebuie să recunoaștem că astăzi Parcul Tineretului reprezintă una dintre cele mai mari și mai îndrăgite oaze de verdeaţă și recreere ale bucureștenilor. Și, păstrând proporțiile, chiar putem spune că este un al doilea Hersătrău, cel din sudul Capitalei.

Citește și: