La 29 mai 1945, dramaturgul, prozatorul, gazetarul şi eseistul Mihail Sebastian înceta din viaţă, la nici 38 de ani, în urma unui accident.

Născut cu numele de Iosif Hechter într-o familie evreiască din Brăila, Mihail Sebastian face studii universitare de drept și filozofie la București. Are o tentativă de a-și da doctoratul în drept la Paris, soldată cu un eșec. Lucrează apoi ca secretar la o importantă casă de avocatură din epocă, fiind și avocat pledant.

Descoperit de Nae Ionescu, președintele comisiei sale de bacalaureat, a fost invitat de acesta să colaboreze la revista Cuvantul, unde îl cunoaște pe Mircea Eliade, unul din viitorii săi prieteni. Prin legislația antisemită de la începutul anilor ’40, i s-a interzis să mai funcționeze ca jurnalist și i se retrage și licența de avocat pledant.

Reprezentarea pieselor sale a fost interzisă din cauza faptului că era evreu. Jocul de-a vacanța este interzisă, iar pentru a putea reprezenta piesa Steaua fără nume a folosit un al doilea pseudonim, Victor Mincu. Piesa Ultima oră s-a jucat după moartea lui Sebastian, la Teatrul Național București, sub direcția lui Zaharia Stancu.

Moare în plină tinerețe creatoare, lovit de un camion în 1945, la numai câteva luni după lovitura de stat de la 23 august 1944.

Întors de la Paris, a participat, în 1932, la organizarea grupării Forum, alături de Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu ş.a., care a fost înlocuită de gruparea Criterion. A participat şi la întemeierea revistei „Azi” (director, Zaharia Stancu) şi a colecţiei „Cartea cu semne” (scoasă de Institutul de Arte Grafice Bucovina), în care i s-a publicat, în 1932, primul volum „Fragmente dintr-un carnet găsit”. A urmat romanul „Femei” (1933), ce conţine patru nuvele unificate printr-un personaj. Liviu Rebreanu l-a angajat redactor şi cronicar literar la „România literară”.

Romanul-jurnal ”De două mii de ani” prefaţat de Nae Ionescu, care a fost numit de Camil Petrescu un roman al ”experienţei” şi al ”autenticităţii”, a fost publicat în 1934, consemnează lucrarea „Dicţionar de literatură română” (Ed. Univers, 1979). Autorul însuşi dă o apreciere adevărată cărţii: „‘De două mii de ani'” este şi un roman, dar este mai ales altceva, un lucru atât de intim, încât astăzi, la apariţia cărţii, mă întreb cu spaimă dacă n-am trădat prea multe lucruri dintr-o experienţă pe care mă mândream multă vreme s-o ascund sub un surâs”.

Publicarea acestuia a declanşat atacuri furibunde atât din partea presei de dreapta cât şi din partea celei de stânga, cărora autorul le-a răspuns, calm, în romanul „Cum am devenit huligan” (1935).

A fost afectat de aceste atacuri, însă a continuat să muncească învingându-şi stările depresive. A fost secretar al unui avocat, redactor la „Revista Fundaţiilor Regale” (1936-1940), a colaborat intens la „Rampa” şi „Reporter”, a ţinut cronica muzicală la „L ‘Independance roumaine” (sub pseudonimul Flavinius), cronica dramatică la „Viaţa românească” (1938-1940), a făcut parte din Gruparea criticilor literari români (fondată în 1936), a pledat în procese, precum cel intentat lui Geo Bogza, pentru „Poemul inventivă”.

I-au apărut romanele „Oraşul cu salcâmi” (1935, premiat de Societatea Scriitorilor Români) şi „Accidentul” (1940), cel mai bine constituit din punct de vedere arhitectonic, fiind axat, ca şi întregul său teatru, pe drama singurătăţii. S-a impus în viaţa literară ca dramaturg cu piesele de teatru: „Jocul de-a vacanţa”, pusă în scenă la Teatrul Comedia în 1938, în regia lui Sică Alexandrescu; „Steaua fără nume”, publicată sub pseudonimul Victor Mincu şi prezentată pe scena Teatrului Alhambra, în martie 1944; „Ultima oră” (1944, premiera a avut loc la 25 ianuarie 1946, la Teatrul Naţional din Bucureşti) şi „Insula” (1947, nu a fost terminată având doar două acte, cel de-al treilea a fost scris de actorul Mircea Şeptilici; piesa a avut premiera în 17 septembrie 1947, la Teatrul Municipal, în regia lui Mircea Şeptilici).