Drapelul Vietnamului fluturat dupa capitularea ultimei redute franceze

Pentru a înțelege cum s-a putut ajunge la dezastrul militar francez din Indochina, trebuie să urmăm cursul evenimentelor, câțiva ani în spate, făcând un decupaj cronologic. În timpul celui de-al doilea război mondial, colonia franceză Indochina a fost ocupată de trupele japoneze, ca parte a doctrinei „Asia pentru asiatici”.

Această mișcare a fost aprobată tacit de guvernul colaborationist de la Vichy, care conducea așa-zisă Franță liberă. Chiar dacă s-ar fi opus, nu ar fi avut mijloacele militare să ia măsuri în acest sens.

Indochina devenise colonie franceză începând cu anul 1858, ocupând, pe lângă întreaga suprafață de astăzi a Vietnamului, Laos-ul, și mari părți din Cambodgia.

Imediat după predarea trupelor japoneze, englezilor, în 1945, Ho Chi Min proclamă Republica Democratică Vietnam, în luna septembrie. Situația era însă destul de confuză, în zonă. Britanicii nu doreau un stat vietnamez independent, drept urmare, au reînarmat trupele coloniale franceze. O altă problemă cu care noul regim comunist se confrunta era prezența, în nordul țării, a 150.000 de trupe naționaliste chineze, sub comanda lui Chiang Kai Shek, aceștia fiind veniți să lupte cu armata japoneză.

Ca urmare, Ho Chi Min a fost obligat să colaboreze cu francezii, în primă fază, pentru a elimina această amenințare. Astfel, trupele franceze intră și ocupă Hanoi-ul, ceea ce îi forțează pe chinezi să se retragă. Școlit în Franța, în perioada interbelică, unde și intrase în contact cu doctrina comunistă, Ho Chi Min face o călătorie la Paris, pentru a încerca o negociere. El speră să găsească înțelegere, mulți componenți ai cabinetului francez fiind comuniști, la acea vreme. Însă, solicitările sale, de a crea un Vietnam unit, fără prezență franceză, se vor lovi de un refuz categoric. Negocierile se vor încheia indecis, cu o simplă promisiune vagă, de reluare, într-un viitor incert.

Între timp, începând cu 1946, încep lupte între trupele franceze și gherilele Vietminh. Ofițerii francezi erau foarte siguri că vor avea nevoie de doar câteva zile pentru a calma lucrurile în întreaga țară. Practic, acest lucru a însemnat începutul primului război din Indochina.

Politicienii francezi erau conștienți de faptul că, din punct de vedere politic, epoca colonială apusese. Drept urmare, ei îl aduc la putere pe fostul împărat, Bao Dai, ca o alternativă politică la comunismul lui Ho Chi Min. Astfel, în iulie 1949, statul Vietnam a fost proclamat, având o semiautonomie, în cadrul Uniunii Franceze.

Deși beneficiau de armament modern și o armată profesionistă, francezii au întâmpinat încă de la început dificultăți. Gherilele vietnameze se bucurau de un larg sprijin din partea populației rurale, care îi ajutau, atât logistic, dar și oferindu-le informații. Lucrurile încep să se înrăutățească pentru francezi, începând cu anul 1950, când China comunistă a recunoscut oficial regimul lui Ho Chi Min și a început să-i ofere sprijin. Ca rezultat al acestui fapt, lucrurile au escaladat la nivel mondial, China fiind urmată de Rusia. Concomitent, SUA au recunoscut, la rândul lor, regimul lui Bao Dai, începând să trimită sprijin logistic, consilieri militar, precum și fonduri financiare substanțiale.

Fideli “teoriei dominoului”, conform căreia, dacă o țară cade sub influența comunismului, cele din jur i se vor alătura, până la sfârșitul anului 1950, americanii împrumută Franței 150 de milioane de dolari, o sumă imensă la acea perioadă. Ajutorul nu se limita doar la împrumuturi bănești, francezii primind tancuri, avioane și combustibil.

În același timp, comandantul suprem al armatei vietnameze, generalul Vo Nguyen Giap, primind la rândul său, serioase întariri din partea Chinei, începe, o dată cu 1951, o schimbare de tactică. Astfel, vietnamezii vor renunta la lupta de gherilă, începând un război convențional.

Pentru forțele comuniste, era imperios necesar să stabilească rute de comunicații și căi de aprovizionare în nordul țării. Vor reuși acest lucru, provocând francezilor două înfrângeri serioase, aceștia având pierderi substanțiale. Ca atare, guvernul de la Paris îl va trimite în Vietnam pe generalul Jean de Lattre de Tassigny, un erou al celui de-al doilea război mondial. Fiind un lider carismatic, acesta va întări moralul trupelor. El va crea o armată națională, formată din sud vietnamezi loiali lui Bao Dai. Pentru a o echipa, Lattre de Tassigny va cere bani tot americanilor. Apar însă unele neconcordanțe între cele două țări. Americanii își doreau mai multă independență pentru Vietnamul de Sud, ceea ce era de neacceptat pentru administrația de la Paris.

Moartea generalului Lattre de Tassigny, din cauze naturale, va fi o mare lovitură pentru moralul francezilor de acasă, care oricum aveau o atitudine, mai degrabă, indiferentă, sau chiar negativă legată de acest război atât de îndepărtat.

Spre sfârșitul anului 1954, SUA finantau peste 80% din efortul francez de război. Totuși, armata franceză nu reușea să se impună, trupele vietnameze dând dovadă de un spirit de sacrificiu vecin cu fanatismul. De altfel, aveau avantajul terenului propriu și al faptului că erau obișnuiți cu clima tropicală. Practic se ajunsese la situația în care francezii controlau orașele, iar trupele vietnameze partea rurală.

Francezii încep să stea foarte slab și la capitolul moral, deși nu existau recruți, armata fiind formată din trupe coloniale și Legiune Străină. Ofițerii erau uciși într-un ritm mai accelerat decât puteau fi pregătiți. În 5 ani, guvernul de la Paris a schimbat 5 comandanți în Indochina.

Cel de-al cincilea comandant, generalul Henri de Navarre, a venit cu o nouă strategie, aceea de a trimite trupe în zone extrem de izolate, și a le aproviziona aerian. Misiunea lor era să caute și să distrugă gherilele vietnameze. Inițial, această tactică a dat roade, fiind obținute unele victorii.

Ocazia să testeze această nouă strategie s-a ivit la Dien Bien Phu, așezare aflată în aproperea graniței cu Laos, la 160 de km de Hanoi. Zona era cunoscută că fiind una folosită de vietnamezi pentru retragerea trupelor după lupte. Astfel, în luna noiembrie 1953, 12.000 de soldați francezi au fost parașutați în valea de la Dien Bien Phu, fiind comandați de colonelul de Castries.

Comandanții francezi de la Saigon erau convinși de faptul că Vo Nguien Giap nu va putea să aducă destule trupe în zonă, și, totodată, îi va fi imposibil să maseze artilerie grea pe dealurile din jur. Optimismul era la cote maxime. Toată lumea era de părere că Dien Bien Phu era o baza inexpugnabilă.

Totuși, făcând eforturi logistice supraomenești, trupele Viet Minh au reușit să mute în zonă 51.000 de soldați. Pentru a rămâne nedetectati, acestia s-au deplasat exclusiv noaptea, ocupând încetul cu încetul dealurile care înconjurau baza franceză. Folosind poteci de munte ascunse, aceștia au cărat un mare număr de tunuri, dezasamblăndu-le. Au folosit camioane rusești și chinezești pentru a transporta provizii. Consilieri chinezi au fost, de asemenea, prezenți la această bătălie.

Pe 13 ianuarie 1954, generalul Giap va lansa primul atac asupra redutelor franceze. Acesta a fost dictat de consilierii chinezi, și a constat în atacuri la baionetă, în câmp deschis, lucru cu care Giap nu era de acord.

Artileria grea vietnameză era atât de bine camuflată pe dealurile care înconjurau baza fortificată, încât avioanele franceze își lansau napalmul și bombele în orb. Aviația franceză atacă liniile de aprovizionare cu circa o sută de aparate zilnic, dar totuși nu au reușit niciodată să le întrerupă. Dacă inițial planul era ca trupele franceze să efectueze ieșiri care să taie liniile de comunicație inamice, acest lucru va deveni rapid imposibil, redutele franceze fiind constant bombardate de cele aproximativ 200 de piese de artilerie grea aduse de generalul Giap.

Aflată într-o vale plată, baza franceză avea în centru pista de aterizare pentru avioane și cartierul general, înconjurate de redute independente ce au primit nume de cod: Francoise, Huguette, Claudine, Dominique și Eliane. Folclorul spune că acestea erau numele amantelor colonelului de Castries. La distanță mai mare, puncte întărite au fost create și ele primind nume feminine: Anne Marie, Gabrielle, Beatrice și, mult mai la sud, Isabelle. Francezii beneficiau de ajutorul câtorva tancuri, mortiere și avioane de vânătoare.

Bombardamentele vietnameze fac din ce în ce mai multe victime în baza franceză, fortificațiile nefiind proiectate să reziste obuzelor.

Un atac de amploare are loc pe 13 martie 1954, fiind precedat de un baraj de artilerie formidabil. După trei zile de lupta, vietnamezii ocupă fortificațiile Beatrice, Anne Marie și Gabrielle. Francezii pierd 1.500 de oameni în aceste zile, iar oponenții lor peste 7.000. Totodată, vietnamezii ocupă și pista de aterizare a bazei, de acum francezii depinzând doar de provizii parasutate. După două săptămâni de relativă acalmie, atacurile se reiau, dar generalul Giap este nevoit să le oprească datorită pierderile imense suferite. În același timp, situația francezilor asediați devenea disperată, având peste 3.000 de răniți care nu puteau fi evacuați.

Guvernul francez solicită din nou ajutor american, cerând chiar folosirea a patru bombe atomice (Operațiunea Vulturul). Președintele american Eisenhower va refuza.

Atacul final va începe pe 1 mai, bătălia durand 6 zile. Suferind pierderi îngrozitoare, vietnamezi vor reuși, în cele din urmă să ocupe ultimele fortificații franceze. Exact după 50 de zile de la începerea luptelor, Dien Bien Phu a căzut.

Deși au suferit pierderi uriașe, pentru vietnamezi nu a fost o “victorie a la Pirrhus”. Practic, această înfrângere a tăiat elanul Franței de a mai lupta în Indochina. Cel mai probabil era, oricum, un război imposibil de câștigat pentru ei.

Totuși, în ciuda tututror sacrificiilor făcute, vietnamezii au suferit o dezamăgire majoră la negocierile de pace. În spatele ușilor închise, premierul chinez, Zhou En Lai a încheiat o înțelegere cu reprezentanții francezi. Teritoriul Vietnamului va fi împărțit în două, între sud și nord, în două state distincte, Vietnamul de Nord (comunist), și cel de Sud, sub dominație capitalistă. Delimitarea urma să se facă de-a lungul paralelei de 17 grade. Deși au încercat, în continuare să se implice în politică zonei, rolul  Franței fusese deja luat de SUA.

Înfrângerea de la Dien Bien Phu nu este cea mai mare înfrângere militară suferită vreodată de Franța, dar, simbolic, ea a reprezentat sfârșitul unei ere. Sfârșitul unei epoci de colonialism. Din păcate, această zona a lumii nu va fi liniștită nici după plecarea francezilor, americanii dovedind, câțiva ani mai târziu cât de puțin au învățat din lecția franceză.

Citește si:

Cine a fost Lavrenti Beria, arhitectul terorii staliniste și unul dintre cei mai mari criminali ai secolului

Witold Pilecki – eroul absolut al Poloniei / Omul care s-a lăsat închis la Auschwitz, a demascat planurile naziștilor și pe care rușii au încercat să-l șteargă din istorie

Lauri Torni, soldatul finlandez care a luptat pentru trei armate împotriva rușilor / De la bătălia pentru Karelia până în Vietnam

Așii aviației: Alexei Meresiev – Drumul de la strungar la erou de film

Legenda Baronului Roșu, ultimul cavaler al aerului din primul razboi mondial

Uimitoarea poveste a lui Simo Häyhä, vânătorul finlandez devenit cel mai bun lunetist al tuturor timpurilor

Albert Speer, geniul arhitecturii naziste, omul care a spus: “Îmi pare rău”

Otto Skorzeny – între mit și realitate

Povestea Diviziei Azul în cel de-al doilea război mondial

21 iunie în istorie: Galileo Galilei este găsit vinovat de erezie de către Inchiziţie

18 iunie în istorie: Bătălia de la Waterloo

100 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon

3 iunie în istorie: Masacrul din piața Tiananmen

75 de ani de la procesul „ziariştilor fascişti, vinovaţi de dezastrul ţării”

75 de ani de la moartea marelui dramaturg Mihail Sebastian

Povestea lui Kurt Ksniepel, eroul necunoscut al Germaniei în cel de-al doilea război mondial

27 iunie 1913: România declară război Bulgariei

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Te rugăm lasă un comentariu!
Numele tău