Raționalizarea alimentelor în comunism (sursa: Istoria zilei / Instagram)

Astăzi 14.07, în 1982, în Ziarul oficial al Partidului Comunist, Scânteia, era publicat „Programul de alimentaţie ştiinţifică a populaţiei”. După introducerea cartelelor pentru raționalizarea alimentelor în anii ‘50, cartele au fost reintroduse în anii ‘80. Majoritatea produselor alimentare de bază urmau sa fie distribuite raţionalizat, dând naștere unor situații aberante. 

În 1982, autorităţile comuniste au aprobat un program de alimentaţie ştiinţifică a populaţiei care era susţinut de nişte recomandări privind raportul dintre înălţime şi greutate al fiecărei persoane. O lungă perioadă de timp, încă în anii ‘50, produsele alimentare din România s-au obţinut pe bază de cartelă şi în cantităţi minime, situaţie care, doar din acest punct de vedere, se va ameliora în anii ’60 şi în prima parte a anilor ‘70.

Era preţul pe care, conform autorităţilor comuniste, populaţia îl plătea pentru „lumea modernă, industrializată şi cu ştiinţă de carte“ care urma să se instaleze în ţara noastră. Din păcate însă, eşecul economiei socialiste a avut grave consecinţe asupra nivelului de trai al populaţiei în ultima parte a regimului Ceauşescu. La sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80 preţurile la alimente, servicii şi la bunuri de uz casnic şi cotidian, au început să crească, iar lipsurile alimentare au devenit cronice. Este momentul în care s-au reintrodus cartelele ce funcţionaseră cu aproape treizeci de ani în urmă.

Legi și decrete aberante, cartele date diferențiat

Economiile masive făcute de stat dau naştere unor situaţii aberante, precum o lege din 1980 care reglementa constituirea, repartizarea şi folosirea pe judeţe a resurselor pentru aprovizionarea populaţiei cu carne, lapte, legume şi fructe.

Consumul de alimente era raţionalizat în fiecare judeţ, iar circulaţia liberă a produselor era practic împiedicată. Mai mult, fiecare judeţ trebuia să livreze fondului centralizat al statului, la preţuri fixe, tot surplusul de alimente.

Cartelele la zahăr şi ulei sunt diferenţiate pe categorii de populaţie: raţii mai mari pentru orăşeni şi mult mai mici pentru locuitorii din mediul rural. Pâinea se vindea în cantităţi limitate, ajungându-se la situaţii aberante precum acelea ca o persoană să nu poată cumpăra acest produs decât din localitatea în care domicilia.

Pentru a descuraja eventualele apucături de stocare, în octombrie 1981, un decret prevedea pedepse cu închisoarea de la şase luni la cinci ani pentru cumpărarea de la unităţile comerciale de stat şi cooperatiste, în scop de stocare, în cantităţi care depăşesc nevoile consumului familial pe o perioadă de o lună a unor produse precum făina, zahărul, uleiul, mălaiul şi orezul. Excepţie făceau legumele şi fructele pentru iarnă.

Omul model, varianta comunistă

Raţionalizarea culminează în 1982 când se aprobă Programul de alimentaţie ştiinţifică a populaţiei. Specialiştii au stabilit că românii ar fi nişte îmbuibaţi care consumă zilnic 3300 de calorii, astfel că acesta a fost redus la 2700-2800 de calorii. În sprijinul hotărârii se venea cu recomandări medicale privind raportul dintre înălţime şi greutate.

Astfel, pentru un bărbat de 1,65 m înălţime, cu vârsta între 30-39 de ani, greutatea optimă era de 67,5 kg. Pentru unul de 1,80 m, cu vârsta între 40-49 de ani, greutatea trebuia să fie de 80,5 kg. La femei, standardele erau cam de tipul: înălţime 1,57 m, vârsta 30-39 ani, greutate 56,6 kg. Înălţime 1,68 m, vârsta 40-49 ani, greutate 66,9 kg.

Ce și cum trebuia să consumi, însoțit cu „cozile de rigoare”

În aceleaşi limite ştiinţifice era reglementat şi consumul anual de alimente pentru o persoană. Carne şi produse din carne: 60-70 kg, peşte şi produse din peşte: 8-10 kg; lapte şi produse din lapte (exclusiv unt): 210-230 litri; ouă: 260-280 bucăţi; grăsimi (unt, margarină, ulei, untură): 16-18 kg; legume şi produse din legume: 170-180 kg; leguminoase boabe: 3-4 kg; fructe şi produse din fructe: 65-95 kg; zahăr şi produse din zahăr: 22-26 kg; cartofi: 70-90 kg; produse din cereale (făină, mălai, orez): 120-140 kg.
Oferta generoasă este redusă drastic în 1984 prin noul plan alimentar.

Pentru fiecare din aceste produse, atunci când se găseau, oamenii erau nevoiţi să stea ore întregi la coadă. În mediul rural, pentru a primi raţiile, oamenii erau nevoiţi să vândă la cooperative ouă şi lapte la preţuri fixate de autorităţi. De asemenea, dacă doreau să sacrifice un porc, ţăranii trebuiau să crească încă unul pe care să-l dea la stat.

View this post on Instagram

#Astazi în istorie: #14iulie1982 Ziarul oficial al Partidului Comunist, Scânteia, a publicat “Programul de alimentaţie ştiinţifică a populaţiei”. Majoritatea produselor alimentare de bază urmau sa fie distribuite raţionalizat. În 1982, autorităţile comuniste au aprobat un program de alimentaţie ştiinţifică a populaţiei care era susţinut de nişte recomandări privind raportul dintre înălţime şi greutate al fiecărei persoane. O lungă perioadă de timp, încă în anii ‘50, produsele alimentare din România s-au obţinut pe bază de cartelă şi în cantităţi minime, situaţie care, doar din acest punct de vedere, se va ameliora în anii ’60 şi în prima parte a anilor ‘70. Era preţul pe care, conform autorităţilor comuniste, populaţia îl plătea pentru “lumea modernă, industrializată şi cu ştiinţă de carte“ care urma să se instaleze în ţara noastră. Din păcate însă, eşecul economiei socialiste a avut grave consecinţe asupra nivelului de trai al populaţiei în ultima parte a regimului Ceauşescu. La sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80 preţurile la alimente, servicii şi la bunuri de uz casnic şi cotidian, au început să crească, iar lipsurile alimentare au devenit cronice. Este momentul în care s-au reintrodus cartelele ce funcţionaseră cu aproape treizeci de ani în urmă. Economiile masive făcute de stat dau naştere unor situaţii aberante, precum o lege din 1980 care reglementa constituirea, repartizarea şi folosirea pe judeţe a resurselor pentru aprovizionarea populaţiei cu carne, lapte, legume şi fructe. Consumul de alimente era raţionalizat în fiecare judeţ, iar circulaţia liberă a produselor era practic împiedicată. Mai mult, fiecare judeţ trebuia să livreze fondului centralizat al statului, la preţuri fixe, tot surplusul de alimente. Cartelele la zahăr şi ulei sunt diferenţiate pe categorii de populaţie: raţii mai mari pentru orăşeni şi mult mai mici pentru locuitorii din mediul rural. Pâinea se vindea în cantităţi limitate, ajungându-se la situaţii aberante precum acelea ca o persoană să nu poată cumpăra acest produs decât din localitatea în care domicilia.

A post shared by Istoria Zilei (@istoriazilei) on