Mausoleul de la Aiud noaptea
Mausoleul de la Aiud noaptea

Ca în fiecare an, pe 14 septembrie 2020, de sărbătoarea creștină a Înălțării Sfintei Cruci, la mausoleul de la Râpa Robilor din Aiud a avut loc comemorarea deținuților politici exterminați în temuta închisoare din localitate. Au fost prezenți circa 150 de oameni, veniți din toate zonele țării. Mai puțini ca în alți ani, din cauza condițiilor cauzate de restricțiile în vigoare, dar și pentru că ieri a a fost întâia zi a noului an școlar.

După slujba oficiată de un sobor de preoți, au vorbit părintele Augustin, starețul mănăstirii, fostul deținut politic Vasile Iamandi și Coriolan Baciu, președintele Fundației Ion Gavrilă Ogoranu, provenit dintr-o familie de foști deținuți politici.

“Aiudule, Aiudule, temniță cruntă”…

Închisoarea din Aiud în 1902
Închisoarea din Aiud în 1902

Astăzi penitenciar cu regim de maximă siguranță, închisoarea Aiud a fost atestată documentar prima oară în 1786, în timpul Imperiului Austro-Ungar. Reconstruit în 1857, după un incendiu, a fost completat în 1882 cu un nou corp de clădire, denumit până în ziua de azi „Zarca” și considerat cea mai aspră secție a penitenciarului. În 1889-1892 s-a construit pavilionul „Celularul nou”, cu 312 celule, care a rămas până azi corpul principal de clădire al penitenciarului.

În perioada comunistă închisoarea Aiud a fost unul din cele mai dure centre de detenție ale sistemului represiv din România. În 1948, toate penitenciarele din România treceau în subordinea Ministerului de Interne, iar conform Ordinul nr. 17249 din septembrie același an, al Direcției Generale a Penitenciarelor, Aiudul devenea unul dintre penitenciarele destinate pedepselor cu caracter politic. Ordinul preciza că la Aiud urmau să își ispășească pedepsele următoarele categorii: avocați, arhitecți, comercianți, farmaciști, medici, ingineri, învățători, profesori, preoți, scriitori, subofițeri și ziariști, precum și pe toți cei care fuseseră bancheri, chiaburi, moșieri, industriași și diverși patroni.

FOTO: Obiecte lucrate în atelierele închisorii Aiud de deținutul politic Gheorghe Mateescu (1945-46). Sursa: Muzeul Rezistenței
FOTO: Obiecte lucrate în atelierele închisorii Aiud de deținutul politic Gheorghe Mateescu (1945-46). Sursa: Muzeul Rezistenței

În cele din urmă, închisoarea Aiud a fost destinată cu precădere legionarilor, ofițerilor Armatei Regale Române și în general deținuților considerați mai periculoși pentru regimul comunist de ocupație.

1963. Biletul de eliberare din penitenciarul Aiud al deținutului politic Constantin Tănăsescu, după 15 ani de detenție. Sursa: Muzeul Rezistenței
1963. Biletul de eliberare din penitenciarul Aiud al deținutului politic Constantin Tănăsescu, după 15 ani de detenție. Sursa: Muzeul Rezistenței

Cu ocazia campaniei de deshumare a rămășițelor deținuților politici decedați în penitenciarul Aiud, coordonate de istoricul Marius Oprea, osemintele au fost analizate de experți în domeniul medicinei legale care au constatat că acestea prezentau caracteristicile oaselor perosanelor moarte ca urmare a înfometării, ceea ce confirmă încă o dată regimul de exterminare aplicat prizonierilor de aici.

Aiud, 1960. Raport întocmit de gardianul analfabet pentru pedepsirea unui deținut politic care s-a așezat pe pat. Sursa: CNSAS, Florin Dobrescu
Aiud, 1960. Raport întocmit de gardianul analfabet pentru pedepsirea unui deținut politic care s-a așezat pe pat. Sursa: CNSAS, Florin Dobrescu

Condițiile cumplite de detenție au fost evocate în poezii zămislite în gând de deținuții care și-au petrecut acolo ani sau decenii, versuri transmise prin alfabetul Morse, prin pereți sau țevi, căci deținerea unui petic de hârtie sau a unui capăt de creion constituia o contravenție care atrăgea pedepse dure. Iată cum surprindea Dumitru Bacu Aiudul: “Aici e Aiudul, aici e Aiud, / răsună din piepturi cuvântul durut. / Aici unde viața își cântă imn sfânt / un neam se coboară cu fruntea-n pământ. / Satan de-ar voi ca și vechiul lui vad / să se cheme altfel, decum este, iad, / ar spune sinistru cu glasul lui crud: / Aici e Aiudul, aici e Aiud!” Iar Radu Gyr, poetul închisorilor, spunea:  “Aiudule, Aiudule, / temniţă cruntă, /  fă-te zăludule/ piatră măruntă. // Focul manâce-te / că nu te saturi. / Mereu vrei scâncete / şi bei oftaturi. /? Vântul destramă-te / că nu-ţi ajunge / – şi’n marea-ţi foamete – / mereu vrei sânge.”

Bundița purtată în Zarca Aiudului de deținutul politic Petru C Baciu, în timpul ultimei detenții politice (1976-1982). Sursa: Muzeul Rezistenței
Bundița purtată în Zarca Aiudului de deținutul politic Petru C Baciu, în timpul ultimei detenții politice (1976-1982). Sursa: Muzeul Rezistenței

Reeducarea, mlaștina deznădejdii

Din 1958 și până în 1964, când comuniștii au grațiat toți deținuții politici ca urmare a presiunilor internaționale, director al închisorii a fost torționarul Gheorghe Crăciun. Având gradul de colonel de Securitate, acesta s-a distins prin coordonarea așa numitului proces al reeducării de la Aiud, în care, între 1962 și 1964, fără a se mai folosi metodele de tortură fizică de la penitenciarul Pitești (1949-1951), s-a exercitat un diabolic sistem de presiuni psihologice, privațiuni fizice (izolarea la Zarca, frig, înfometare, șantaj, provarea de orice asistență medicală, amenințări referitoare la soarta familiilor rămase acasă), concomitent cu ademenirea cu eliberarea și reintagrarea în viața socială conform pregătirii profesionale a fiecătui deținut. Izolați total de orice știre din exterior, prizonierii politici nu aveau de unde să știe că România era presată la nivel internațional și că, în cele din urmă, oricum aveau să fie eliberați. Unii dintre ei erau închiși de 20 de ani sau chiar mai mult, de pe vremea regimului antonescian, iar alții aveau de executat pedepse uriașe, chiar muncă silnică pe viață. Perspectiva eliberării și a unei vieți normale alături de familie era ispititoare, iar refuzul de a participa la activitățile “cultural-educative” cum eufemistic erau numite, atrăgea izolarea în regim de exterminare, la Zarca. Aceasta a făcut ca o mare parte dintre deținuți, inclusiv unii din cei cu un mare prestigiu în rândul Mișcării Legionare, să cedeze și să renege idealurile tinereții, în scris și în fața camarazilor lor. Abjurarea trebuia să meargă până la insultarea memoriei unor martiri ai cauzei lor, precum și lepădarea de Hristos. Totodată, deținutul trebuia să recunoască superioritatea ideologiei comuniste și adeziunea sa necondiționată la aceasta.

Sursa: CNSAS
Sursa: CNSAS

În arhivele fostei Securități există o fotografie care prezintă un grup de ofiţeri de Securitate din conducerea penitenciarului Aiud, pozând triumfători, cu țigările în mâini, în faţa uriaşei lozinci arborate în timpul reeducării de la Aiud (vezi foto): „Legionarismul s-a născut în închisoare, / Din ură, sânge şi crimă. / Legionarismul a murit pentru totdeauna, / Aici, în Aiud, prin reeducare”. Cei care s-au aflat, ca deţinuţi politici, în închisoarea Aiud a acelor ani, îşi amintesc cu frisoane de acea inscripţie prin care se dorea pecetluirea, în triumf, a mormântului biologic, dar mai ales moral, al Mişcării.  A fost o luptă inegală, în care călăii au folosit cele mai perfide mijloace, încercând să folosească orice slăbiciune, orice punct vulnerabil și orice spaimă, pentru a înșela vigilența și pentru a obține capitularea morală a victimelor aflate total la discreția lor.

“Domnilor, ați învins!”

Au fost și deținuți care au cunoscut o succesiune de căderi și reveniri pe poziție de rezistență. Rezistenții, considerați recalcitranți, “îmbâxiți mistic”, fanatici și “legionari înrăiți”, erau deținuți în Zarca, supuși la frig, foame și lipsiți de asistență medicală. Mulți au murit în cursul acestor doi ani, remarcându-se printre ei și personalități precum scriitorul Constantin Gane (autorul “Trecutelor vieți de doamne și domnițe”) ori savantul fizician George Manu (fost asistent al Mariei Curie, acesta a refuzat constant să dea declarații acuzatoare la adresa conducerii Rezistenței din exil, în schimbul cărora putea primi medicamente ce i-ar fi salvat viața; a preferat să moară). Alții, precum prințul Alexandru Ghica, părintele Arsenie Papacioc ș.a., au supraviețuit.

Au fost mulți care au refuzat să dea orice declarație, iar organele represive au fost nevoie să îi pună în libertate chiar și în aceste condiții. La 1 august 1964, atunci când ultimii rezistenţi, anemici, palizi, devorați de tuberculoză ori reumatism, au părăsit penitenciarul rămas gol, clătinându-se pe picioare și sprijinindu-se unii pe alții, diabolicul colonel Crăciun, cel care coordonase teribilul experiment sufletesc de la Aiud, a găsit puterea să le spună: „Domnilor, aţi învins!…” Ce altă recunoștere mai mare din partea dușmanului puteau primi acești ultimi eroi care rezistaseră până la capăt asediului terorii, spaimelor și ademenirilor?

Un memorial în calea uitării

„S-a construit acest monument, început la 28 octombrie 1992, terminat la 14 septembrie 1999, pentru cinstirea memoriei deținuților politici morți în timpul regimului comunist în închisoarea Aiud și în închisorile unde nu s-au înălțat memoriale, iar numele lor nu au fost săpate în piatră, pentru aducere aminte. Doamne, primește jertfa!” (inscripția de pe mausoleul de la Aiud).

„La Aiud, loc de întemnițare și exterminare, comuniștii au îngropat, în cimitirul denumit de localnici «Râpa Robilor», elita rezistenței românești. Înmormântarea deținuților se făcea noaptea, pe întuneric, fără să li se pună cruce la căpătâi. Aici, unde morții sunt neidentificați, de multe ori azvârliți în gropi comune, numai crucile acestui monument le vor veghea somnul”. Așa începea anunțul sobru al al asprului inginer Gheorghe Brahonschi, în 1992, cand s-au inceput lucrările la cel mai de seamă monument închinat victimelor rezistenței anticomuniste din România. Acest prociet nu a primit nici un sprijin din partea statului român, fiind realizat exclusiv din contribuțiile foștilor deținuți politici și unor urmași ai acestora.

Mausoleul, construit din 1992 până în 1999, domină „Râpa Robilor”, dealul în care erau îngropați noaptea, în secret, în lăzi de marmeladă, prizonierii politici exterminați la penitenciarul din Aiud. Ulterior, pe mormintele lor, comuniștii amenajaseră crescătorii de porci. Semnificația ansamblului este cutremurătoare: două rânduri de cruci, îngemănate perechi, poartă pe brațele lor interioare o uriașă cruce. Destinele celor martirizați, purtând povara crucii suferinței întregului neam românesc. În interior există un adevărat sanctuar, ale cărui trepte coboară spre Altarul înconjurat de vitrine adăpostind osemintele a sute și sute de oameni exterminați în iadul Aiudului, deshumate cu ocazia lucrărilor pentru mausoleu. Pe pereți străjuiesc plăci de marmură pe care sunt înscrise nume ale celor stinși în temniță.

Impunătorul memorial a fost finalizat în 1999. Dar arhitectul Gheorghe Brahonschi, coordonatorul construcției, precum și arhitectul Anghel Marcu trecuseră la cele veșnice. Dupa disparitia celor doi, finalizarea lucrărilor a fost vegheată de filialelor din Sibiu și Alba ale Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, în special de Maria Brahonschi, văduva lui Gh. Brahonschi, la rândul ei trecută prin închisorile politice.

Sfințirea monumentului a avut loc în ziua Inalțării Sfintei Cruci, pe 14 septembrie 2000, în prezența lui  Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului si Clujului,  și a unui sobor de preoți ortodocși și greco-catolici, cu toții trecuți prin închisorile comuniste.

Totuși, pentru ca slujbele dedicate martirilor să devină permanente, protosinghelul Iustin Pârvu de la mănăstirea Petru-Vodă (și el fost deținut politic) a luat inițiativa construirii, alături de mausoleu, a unei clădiri-anexă, un fel de „arhondaric”, pentru adăpostirea câtorva călugări.

În ultimii ani, în apropierea mausoleului, a fost ridicat un centru de martirologie sub coordonarea Fundației Aiud, patronată – la recomandarea foștilor deținuți politici – de actorul Dan Puric.

LĂSAȚI UN MESAJ

Te rugăm lasă un comentariu!
Numele tău