„S-a mutat piața-n Obor”. Un cântec popular multă vreme îngropat în uitare. Prin anii 1950-60, încă mai putea fi auzit, interpretat de cîte un taraf de lăutari sau de câte-un acordeonist singuratic, la urechea câte unui chefliu întârziat la câte-o masă de crâșmă mărginașă.

Interpreta de muzică populară Polina Manoilă avea să-i redea viață din nou în ultimii ani, făcându-l din nou cunoscut publicului dornic de muzică de petrecere.

Totuși, în perioada interbelică, melodia “S-a mutat piața-n Obor” era un șlagăr în vogă, regăsindu-se în repertoriul tarafurilor din cârciumile deloc puține ale capitalei Regatului României, dar fiind cântat și de diseur-ii care altminteri cochetau mai mult cu tangourile și foxtrot-urile lansate la Paris ori la Berlin.

Nu știm câți îi mai cunoșteau, chiar și atunci, originea și semnificațiile care amintesc de un eveniment important în istoria Bucureștilor interbelici.

La început veacului trecut, în mijlocul Capitalei, zona numită Piața Mare și cunoscută astăzi de toți drept Piața Unirii, era consacrată deja ca principalul centru comercial al orașului. Hala centrală fusese construită în 1872 după modelul pieţelor acoperite pariziene, peste drum apărând și Hala de pește, dotată cu bazine de apă pentru peștele viu, dar și cu depozite subterane.

Piața Bibescu Vodă, în perioada interbelică

La poalele Dealului Mitropoliei, fusese amenajată în 1906, pe o întindere considerabilă, Piaţa de legume şi fructe, cunoscută mai ales ca Piața Bibescu Vodă. Ilustrate poștale îngălbenite de vreme și imagini din revistele timpului o înfățișează în tot pitorescul său. Aici se putea găsi absolut orice, nu numai fructe și legume. Tarabe unde țăranii își desfăceau produsele și dughene unde negustori de toate soiurile își lăudau marfa în gura mare, dimpreună cu căruțe cu cai și un pestriț public cumpărător, alcătuiau laolaltă un tablou de un pitoresc ieșit din comun.

Iată însă că a venit și o vreme când Piața Bibescu Vodă a ajuns să stea în calea dezvoltării edilitare ale unui București ce nutrea tot mai mult ambiții moderne și cosmopolite. Venit pe tronul României în 1930, regele Carol al II-lea ținea să lase posterității amintirea unui modernizator al țării și, evident, al Capitalei. Conform viziunilor sale, Primăria Capitalei avea să demoleze Piața Bibescu Vodă și să demareze lucrările de acoperire a acelui sector al Dâmboviței cu un planșeu de beton armat, făcând loc unui vast parc verde care acum punea într-o valoare peisagistică aparte Dealul Patriarhiei, și el reamenajat printr-o alee monumentală.

Lucrările de acoperire a Dâmboviței. 1935. Surtsa: Berceni de poveste

Să nu credeți însă că demersurile de sistematizare ale Pieței Mari nu au generat profunde frământări în lumea pestriță a Bucureștiului acelor ani. Țărani legumicultori și negustori, cu toții au resimțit o imensă frustrare. Mare era și disconfortul renunțării la tarabele și dughenele lor din buricul târgului, de sub nasul cucoanelor și boierilor, pentru a se muta, hăt, departe, tocmai în Câmpul Moșilor, unde – compensatoriu – municipalitatea înființase Halele Obor. Unde însă nu aveau siguranța din centru, căci și hoții erau aici mai mulți.

Așa s-a înfiripat și cântecul nostru. Poate lăutarii gureși vor fi pus pe strune melodia și stihurile cu miez de actualitate, ori vreun negustos cu năduf, cine poate ști? Cert este că în strofele lui se regăsește tot zbuciumul comercianților care au considerat măsura administrației ca pe o mare lovitură.

Precupeață în Piața Bibescu-Vodă. Ilustrațiunea română, 26 septembrie 1929

“Foaie verde fir mohor / S-a mutat Piața-n Obor, / Colț cu Calea Moșilor, / Bucuria șuților, / Spaima negustorilor. // Piață Mare, Piață Mare, / Ai fost pusă-n dărâmare, / Colț cu Halele Centrale, / Dom’ primar te-a dărâmat, / Dâmboviț-a astupat. // Lăutarii din Obor / Cânt-acuma până-n zori, / Precupeții și pescarii / Se ceartă cu măcelarii… // S-a dus vremea de-altă dată, / Când cu-n pol o făceai lată, / Astăzi pleci c-o sută-n piață / Și vii cu-n boboc de rață, / Fire-ai a naibii de piață.”