În continuarea interviului acordat Punct News, Eugen Sechila, veteran cu 16 ani de stagiu în Legiunea Străină, afirmă că românii care luptă sub drapelul acestui corp sunt deosebit de apreciați. De asemenea, el vorbește despre experiența de combat, teatrele de operațiuni sau plecarea sa din Legiunea Străină. Despre toate acestea, doar la Interviurile Punct News!

Vizionează și Eugen Sechila, veteran în Legiunea Străină (I): mit și adevăr despre cel mai cunoscut corp militar

Rep.: Cum este organizată Legiunea Străină ca armată?

Eugen Sechila: Este un corp francez. Nu se diferențiază de celelalte unități ale armatei franceze prin echipamente speciale sau gadgeturi de genul ăsta – eu le numesc gadgeturi – dar se diferențiază net prin această stare de spirit ancorată în tradiție. Apoi mai apare o componentă administrativă, aș putea să spun eu, care o face aparte de celelalte unități ale armatei franceze, în sensul că toți cei care intră în rândurile Legiunii Străine sunt, din oficiu, considerați ca fiind străini. Chiar și francezii de origine intră sub o altă identitate, și nu cea de francezi. Deci suntem toți străini când intrăm acolo, iar după un anumit timp, printr-un demers administrativ bine pus la punct, ni se acordă sau nu cetățenia franceză sau ceva de acest gen.

Rep.: Există, din câte am înțeles, anumite identități, care nu sunt cele reale, nume…

Eugen Sechila: Da, absolut, asta este monedă curentă la Legiunea Străină. Pe marea parte din camarazii cu care mi-am început timpul meu la Legiune i-am cunoscut sub o altă identitate, cu un alt nume, și la un moment dat, când și-au făcut rectificarea de situație militară – că așa se cheamă perocedeul ăsta administrativ – ca să poată să își recapete o parte din drepturile civile, i-am redescoperit cu numele lor de dinainte de Legiune.

Rep.: Am înțeles. Tu ți-ai schimbat numele?

Eugen Sechila: Eu nu mi-am schimbat pentru că nu mi l-au schimbat.  Eu nu am decis nimic în momentul ăla. Dar aceste măsuri fac parte din jurisprudența instituției, astfel încât să nu apară conflicte diplomatice, astfel încât Legiunea să-și poată proteja oamenii pe care îi are în sânul ei.

Rep.: Ai reușit să faci parte din Regimentul de parașutiști din cadrul Legiunii Străine, care – din câte am înțeles – este, la rândul său, un corp aparte, distinct prin elitismul său și prin capacitățile sale de luptă. Ce poți să ne spui despre acest regiment?

Eugen Sechila: Da, este mai mult decât regimentul în care am evoluat și am crescut timp de 16 ani, pentru că nu l-am părăsit niciodată, în tot timpul ăsta. A fost, de altfel, o condiție sine qua non de a rămâne la Legiune: să rămân în regimentul ăsta și să fiu până la sfârșit operațional. Și nu aș fi acceptat să schimb regimentul. Este regimentul de inimă, regimentul sufletului meu. Dar este în primul rând casa mea. A fost casa mea și mi s-a întâmplat să plec civil și să mă întorc acolo după un an, să mă întorc acolo după trei ani, și să fie ca și cum nici nu aș fi plecat.

Rep.: Ai fost și în luna de miere, parcă, nu?

Eugen Sechila: Da, după nunta mea, după căsătoria mea, am fost în Corsica și mi-am redescoperit regimentul și pe toți cei care erau acolo, la fel ca și cum aș plecat cu două zile înainte.

Rep.: Regimentul este cantonat în insula Corsica?

Eugen Sechila: Da.

Rep.: Și decurg din această așezare a lui, din această localizare anumite particularități?

Eugen Sechila: Da, absolut. Mediul insular impune un oarecare ermetism la schimbările pe care, din nefericire, modul de viață modern și schimbările doctrinare le au asupra regimentelor care sunt în metropolă, în Franța. Da, e bine punctat acest detaliu. Vă dau un simplu exemplu: poliția militară nu își mai are rostul în niciunul din regimentele Legiunii sau regimentele armatei franceze pe continent. La noi încă există. Cu alt nume, dar majusculele tot PM sunt. Poliția militară noi o știm de poliția militară, chiar dacă, între timp, administrativ i-au făcut doar o schimbare de formă.

Rep.: Te-a marcat, și-a pus amprenta pe tine cultura franceză, în acest proces al tău de integrare în acest corp al armatei franceze?

Eugen Sechila: Nu știu dacă am putea vorbi despre cultura franceză. Dar putem să vorbim cu siguranță despre o cultură proprie regimentului meu, în primul rând. Fără îndoială, e o ambianță particulară și e un mod de viață de la A la Z.

Rep.: Cât de buni sunt, cu adevărat, soldații din Legiune, dacă ar fi să facem o paralelă cu trupele speciale, așa cum este SEAL-ul, Spetnazul? Sau sunt lucruri diferite?

Eugen Sechila: Deja sunt lucruri diferite. Legiunea nu are statut de forță specială. Chiar noi luăm lucrurile cu multă detașare din punctul ăsta de vedere, nu cultivăm un elitism pompos, încercăm să fim respectuoși  față de propriile noastre tradiții și să fim bine pregătiți. Dar nu avem pretenții de forțe speciale sau ceva de genul ăsta. Chiar îmi amintesc, așa, câteva anecdote pe seama acestui lucru, că peste tot prin teatrele de operațiuni vedem forțe unele mai speciale decât altele, și la un moment dat mi s-a întâmplat să văd un om, cu care de altfel am legat prietenie, un român din forțele speciale române pe care le-am întâlnit pe unul dintre teatrele de operațiuni, și care, la un moment dat, își pusese un patch pe umăr: “forțe deosebite”. Și asta m-a făcut să izbucnesc în râs. Deci, ca să revin la întrebare: Legiunea are în efectivele sale aproximativ 8.000 de oameni. Poate sunt armate, ca armata americană, care au de-a dreptul regimente de forțe speciale, dar la volumul armatei franceze, nu poate fi o unitate a armatei sale de această dimensiune, care să reprezinte forță specială. Ce caracterizează forțele speciale sunt o efectiv o specializare în fața căreia Legiunea Străină contrapune o versatilitate, o robustețe și o adaptabilitate, cu care legionarii sunt educați. De altfel, e și o vorbă în franceză, o spunem: “legionnaire savoir tout faire”. „Legionar înseamnă că știi să faci orice.” Dacă ești prea specializat într-un domeniu, s-ar putea, când ți se dă o panoplie de misiuni prea mare, să nu le poți face față din cauză că ești specializat pe un domeniu.

Rep.: Spune-mi, sunt mulți români în Legiune? Și cum sunt văzuți românii acolo?

Eugen Sechila: Da, bună întrebare. Sunt destui români în Legiunea Străină. Au fost și sunt chiar mulți. În decursul anilor și în funcție de evenimentele istorice și schimbările geopolitice care au avut loc în ultimele decenii, este ușor să vezi fluctuațiile care apar în efectivele Legiunii Străine, în funcție de naționalitățile care vin valuri-valuri. La căderea URSS-ului au fost mulți ruși, au urmat polonezi, au urmat români. Dar, da sunt români în Legiunea Străină și – chiar dacă o să uimească ce spun acum – românii au o foarte bună prestanță în Legiunea Străină, sunt considerați ca atare, excelează de multe ori în ceea ce fac. Dețin funcții și posturi-cheie și răspund așteptărilor la modul cel mai pozitiv posibil. Bineînțeles, orice pădure are uscăturile ei. Dar, în general, românii sunt oameni de nădejde.

Rep.: Iată lucruri care sunt în măsură să ne bucure! În ce teatre de operațiuni ai luptat? Care au fost pentru tine cele mai dure bătălii?

Eugen Sechila: Când se vorbește în termenii ăștia: luptător în Legiunea Străină, bătălii, sunt un pic jenat, așa… Și mă face să zâmbesc folosirea acestor termeni, deoarece, comparativ cu ce au trăit înaintașii noștri în Primul Război Mondial, în al Doilea Război Mondial, teatrele de operațiuni din ziua de astăzi sunt de slabă sau medie intensitate. În cel mai serios caz, medie intensitate. Iar bătăliile devin destul de impersonale, adică nu ajungem niciodată sau foarte rar ajungem într-un contact fizic cu inamicul, adică nas în nas sau un contact corp la corp. Ne pregătim pentru așa ceva, suntem dispuși să facem față, dar suntem, în general, destul de departe de acest contact personal cu inamicul. Și de-aia am o reținere să vorbesc cu emfază despre aceste bătălii. Am avut – am putea să le numim – lupte. Combat-uri, contact cu inamicul, angro o experiență a focului,experiența de combat. Da, am avut-o, e ceva care aparent nu este de dorit, pentru că lasă urme. Dar, în același timp, nu este de dorit să îți petreci timpul la armată fără să o ai, pentru că, la rândul ei, această lipsă aduce cu sine niște frustrări. Și eu cunosc oameni care au stat în armată, au fost alături de mine, deci au stat ani de zile la Legiunea Străină, și nu au avut experiență de combat. Eu am fost norocos și, din pricina faptului că am avut această experiență de combat, și mai ales că m-am scos cu bine din ea. Fără să am traume considerabile, fără să am nici măcar o zgârietură din punct de vedere fizic, dar am camarazi care nu au avut aceeași șansă.

Rep.: Unde ai fost, în ce zone de conflict ai fost? În Afganistan?

Eugen Sechila: Am fost în Afganistan, da, de două ori. Și, în afară de Afganistan, am cunoscut foarte bine Africa. În diferite zone ale Africii, în special Africa Ecuatorială și subsahariană. Chiar și după ce-am plecat de la Legiune, m-am reîntors pe cont propriu în Africa subsahariană, ca și consultant militar și de securitate, dar nu în serviciul vreunui guvern, ci pentru marche petrolierre… Dar nu vreau să par că evit întrebarea… Am cunoscut și ex-Iugoslavia, pe vremea când existau acolo tensiuni, am cunoscut și alte zone ale lumii care nu pot fi considerate teatre de operațiuni, dar am fost acolo cu o misiune precisă, gen Oceania, zona Pacificului, America de Sud (Guyana Franceză), iarăși Africa de Nord, în zona Djibouti, Golfului Aden…

Rep.: Ce te-a făcut, totuși, ca după 16 ani să spui: Stop! și să pleci din Legiune?

Eugen Sechila: Cred că ai amintit, la începutul discuției noastre, de faptul că am plecat din cauza unor motive de ordin politic și doctrinal. Când m-am angajat la Legiune, m-am angajat din convingere, m-am angajat dintr-o sinceră dorință, și atât timp cât am fost acolo am servit cu aceeași sinceră dorință și cu aceeași vervă. Iar atunci când mi s-a părut că acțiunile mele de pe teren sunt oarecum luate în derizoriu sau compromise de statura politică și de turnura politică și doctrinară a Armatei franceze, am decis să plec. Nu mi-a mai convenit să văd atâta sacrificiu, atâta sudoare, atâta sânge, pentru niște rațiuni atât de meschine și ipocrite.

Rep.: Părăsirea Legiunii știu că se face… bănuiesc că a trebuit să anunți cu ceva timp înainte…

Eugen Sechila: Da. Cu doi-trei ani înainte trebuie să anunți. Și ăsta n-a fost lucrul cel mai ușor de făcut, să îmi conving ierarhia că eu chiar vreau să plec. Pentru că însuși lucrul ăsta părea pentru ei o incoerență: “Stai puțin! Tu nu poți să fii mai bine în altă parte, decât aici, unde ești acum.” Și, într-adevăr, părea că sunt de acolo și că nu voi pleca de acolo nici în ruptul capului.

Rep.: A fost un moment greu ruperea de Legiune?

Eugen Sechila: A fost cel mai greu moment în acest episod al vieții mele, cu Legiunea Străină. Că sunt oameni care mă întreabă: “A fost greu să intri la Legiune? A fost greu să rămâi la Legiune?” Cel mai greu lucru pe care l-am făcut, în raport cu Legiunea Străină, a fost să plec de la Legiune. Pentru că mi-a plăcut ce-am făcut acolo, până-n ultima clipă, dar doar simpla motivație că-mi place ce fac acolo, că-mi stăpânesc meseria și că sunt apreciat pentru ceea ce știu să fac acolo, nu a putut să mă motiveze să rămân mai mult de atât. Nu am acceptat să continui avansarea mea în scara ierarhică, pentru că asta ar fi însemnat să girez anumite incoerențe pe care nu le mai acceptam.

Rep.: În tot acest proces interior, ți-a fost greu să revii la viața de civil? Te întreb asta pentru că am tot auzit de sindromul post-traumatic al frontului, al celor care au fost combatanți.

Eugen Sechila: Eu cunosc oameni care au fost în Legiune, care n-ar fi avut motive să aibă un sindrom post-traumatic și care, totuși, au avut dificultăți să se reintegreze în viața civilă. E normal. Mai ales atunci când vii dintr-un regiment ca acesta, despre care am vorbit mai devreme, regimentul parașutist. Adică, să abandonezi tot ce ai fost înainte și să reiei totul de la capăt. Cred că e cel mai curajos lucru pe care l-am făcut în viața mea. Și această dificultate – ca să revin la întrebarea ta – nu vine neapărat pe fond de stres post-traumatic, de sindrom post-traumatic. Cunosc oameni care au fost afectați de acest sindrom post-traumatic, care încă sunt în serviciu, de altfel, alții care au plecat… Eu, îmi place să cred că nu am astfel de probleme… Soția mea, care e de de formare psiholog, îmi spune că și nostalgia pe care o am pentru Legiune e tot o speță de sindrom post-traumatic. În visele mele, sunt în ținută sunt în green army, de cele mai multe ori. Și are un raport cu viața mea de dinainte. Dar eu, din fericire, nu am acest sindrom…